Nicholas Petrescu – Cine este Tomitza Leneșul Casei?
Într-o casă liniștită, undeva la marginea orașului, trăia Tomitza, o pisică despre care toți vecinii știau că este regele leneviei. Nu era o pisică obișnuită, ci una care și-a perfecționat arta relaxării la un nivel pe care nimeni altcineva nu l-ar putea atinge. Încă din primele ore ale dimineții și până seara târziu, Tomitza era mereu văzut într-o singură poziție: pe spate, cu picioarele în sus, fie pe canapea, fie pe covor, fie în cel mai neașteptat colț al casei.
Toată lumea îl știa pe Tomitza ca fiind “leneșul casei”, iar asta nu era un secret. De fapt, stăpânii lui, chiar și prietenii de pluș ai lui Nicholas, râdeau adesea de cât de comod putea fi acest motan.
O zi obișnuită pentru Tomitza
Ziua lui Tomitza începea târziu, mult după ce toată lumea din casă se trezea. În timp ce Nicholas își pregătea ghiozdanul pentru școală și părinții se grăbeau spre serviciu, Tomitza nu avea altceva pe agendă decât… odihnă.
Își începea ziua pe un fotoliu confortabil din sufragerie, întins pe spate cu picioarele în sus, admirând tavanul. Dacă ar fi putut vorbi, probabil ar fi spus: „Ce viață bună am! Fără griji, fără stres.”
De-a lungul zilei, Tomitza își schimba cu grijă locul de odihnă, mutându-se din fotoliu pe canapea, apoi pe covorul moale din dormitor. Dar poziția sa clasică, cu picioarele în sus, era mereu prezentă.
„De ce să alerg după șoricei când pot să visez la ei?” își spunea el în gând, în timp ce stătea întins confortabil.
Noaptea, stadionul de somn al lui Tomitza
Când se lăsa seara, Tomitza devenea „activ” în felul său special. Pentru el, noaptea era momentul perfect pentru a transforma toată casa într-un stadion de somn. Își începea „exercițiile” de relaxare pe canapea, apoi migra spre patul lui Nicholas, unde își întindea din nou picioarele în sus, ocupând jumătate din loc.
Însă marea lui victorie venea atunci când se întindea de-a lungul mesei din sufragerie, lăsându-și coada să atârne leneș pe margine. Deși toată lumea din casă glumea pe seama lui, Tomitza știa că era campionul absolut al relaxării.
„Cine altcineva poate dormi în orice colț al casei și să fie atât de confortabil?” părea să întrebe el cu un zâmbet leneș pe față.
Ghidul leneviei: Sfaturile lui Tomitza
Tomitza, dacă ar fi fost întrebat despre secretul leneviei perfecte, ar fi dat următoarele sfaturi:
- Alege locul perfect – Niciodată nu te grăbi să te așezi oriunde. Testează fiecare loc din casă și alege doar acele locuri care îți oferă confort maxim. Fie că este canapeaua moale, covorul pufos sau chiar pervazul ferestrei, locul perfect pentru lenevit trebuie să fie găsit cu răbdare.
- Nu te ridica fără un motiv serios – Dacă stăpânii tăi încearcă să te ridice, nu ceda ușor. Rămâi pe poziții! Tomitza era maestrul „greutății moarte”, făcându-se de neclintit atunci când cineva încerca să-l mute din locul său preferat.
- Stai cu picioarele în sus – O pisică leneșă adevărată știe că secretul unei bune relaxări stă în poziția de somn. Întotdeauna cu picioarele în sus! Astfel, mușchii se relaxează complet și visele devin și mai dulci.
- Somn fără griji – Tomitza nu se stresa niciodată. Știa că, indiferent de ce se întâmpla în jurul lui, cel mai important lucru era să-și păstreze starea de liniște interioară. Fie că Nicholas alerga prin casă sau că cineva căuta ceva zgomotos, Tomitza rămânea neclintit în postura sa de somn.
Ziua în care Tomitza a fost „activ”
Într-o dimineață, însă, ceva neașteptat s-a întâmplat. Nicholas, care era mereu plin de energie, a decis că vrea să-l scoată pe Tomitza din rutina sa zilnică de leneveală. „Astăzi, te provoc la o cursă!” îi spuse Nicholas, încercând să-l motiveze pe motanul cel leneș.
Tomitza îl privi pentru o clipă, apoi își întinse labele în sus și căscă adânc. „Cursă? Poate într-un alt univers, dragă Nicholas,” părea să spună pisica.
Dar Nicholas nu s-a lăsat. A încercat să-i aducă o jucărie nouă, să-l atragă cu un șoricei de pluș sau să-l provoace la un joc de prins. Într-un final, Tomitza, plictisit de toate eforturile lui Nicholas, s-a ridicat leneș și a mers doi pași, doar pentru a se așeza din nou în același loc, de data aceasta pe spate, cu picioarele în sus, în semn de capitulare.
„Ei bine, Tomitza, cred că astăzi nu ești în formă,” spuse Nicholas râzând. „Dar îți promit că într-o zi o să te fac să alergi!”
Visul lui Tomitza: Campionul leneviei
În acea noapte, după ce casa a adormit, Tomitza s-a ghemuit confortabil pe fotoliul său preferat, cu picioarele în sus, bineînțeles. În visul său, el era campionul absolut al leneviei. Se imagina pe un podium de aur, purtând o coroană, înconjurat de alte pisici care îl aclamau pentru talentul său inegalabil de a dormi oriunde și oricând.
„Toată lumea știe că lenevia este o artă,” spunea Tomitza în visul său. „Și eu sunt maestrul ei!”
Tomitza, regele casei
Deși Tomitza era leneșul casei și nu își schimba rutina niciodată, toată lumea din casă îl iubea. Fiecare își găsea liniștea privind cum motanul lenevea, relaxat, trăind viața într-un ritm lent și lipsit de griji. Nicholas, în special, găsea în Tomitza un prieten de nădejde, chiar dacă acesta nu participa activ la jocurile sale.
„Tomitza, ești cel mai leneș prieten pe care îl am, dar cel mai de încredere,” spuse Nicholas într-o zi, în timp ce se așeză lângă el pe canapea.
Iar Tomitza, fără să spună un cuvânt, își întinse labele și continuă să doarmă. Poate într-o zi ar fi fost tentat să-și ridice mai mult de câțiva centimetri picioarele, dar nu azi. Azi era o zi perfectă pentru lenevit… ca orice altă zi.
Și așa, Tomitza, leneșul casei, a rămas regele necontestat al relaxării, iar poziția lui cu picioarele în sus a devenit semnătura sa inconfundabilă.
Continuarea Aventurilor lui Tomitza, Leneșul Casei: Ghiduşii şi Surprizele Motanului
Tomitza: Mai mult decât un leneș?
Deși Tomitza era recunoscut drept leneșul casei, adevărul era că motanul avea un talent ascuns de care puțini erau conștienți: el putea să facă ghidușii, dar numai atunci când nimeni nu se aștepta. Aparent calm și neclintit, Tomitza plănuia în mintea sa mici răutăți simpatice pe care le punea în aplicare doar atunci când simțea că toată lumea era prea ocupată pentru a-l observa.
Însă, de fiecare dată, se întorcea la postura lui clasică – pe spate, cu picioarele în sus – pentru a-și păstra reputația de leneș, dar totodată ca să ascundă faptul că era responsabil pentru acele mici ghidușii care îi făceau pe stăpânii săi să râdă sau să ridice din sprâncene.
Prima ghidușie: Dispariția șoriceilor de pluș
Într-o seară liniștită, Nicholas se pregătea să își pună la somn jucăriile preferate. Printre ele, un șoricel de pluș mic și alb, cu care se juca adesea alături de Tomitza. Dar, spre surprinderea lui, șoricelul lipsea.
„Ciudat… Îl lăsasem chiar aici!” spuse Nicholas, în timp ce răscolea prin cameră.
Tomitza, care stătea pe spate, cu picioarele în sus pe fotoliu, părea complet indiferent la frustrarea lui Nicholas. Dar adevărul era că motanul era chiar autorul acelei „dispariții misterioase”. Mai devreme în acea zi, Tomitza găsise șoricelul de pluș și, plictisit de lipsa de activitate, îl ascunsese sub fotoliu. Totul pentru a adăuga puțină „dramă” în seara liniștită.
Nicholas a căutat peste tot în cameră, chiar și sub pat, dar fără succes. În cele din urmă, a renunțat, spunându-și că îl va găsi a doua zi.
Însă, a doua zi dimineață, surpriză! Șoricelul era la locul său, așezat cu grijă chiar în mijlocul patului lui Nicholas. Cum ajunsese acolo? Răspunsul era simplu: Tomitza se plictisise de propria sa ghidușie și decisese să înapoieze „prada”, dar în stilul său inconfundabil – în liniște și fără să lase urme.
„Bine, bine, Tomitza, știu că tu ești vinovatul!” spuse Nicholas râzând, în timp ce motanul continua să lenevească în colțul său preferat, complet neafectat de acuzațiile prietenului său.
Ghidușia din bucătărie: Tomitza și conserva „misterioasă”
Un alt episod memorabil a avut loc într-o dimineață de weekend, când familia lui Nicholas era ocupată cu pregătirile pentru micul dejun. Pe masă, mama lui Nicholas lăsase o conservă de pește, în timp ce se îndepărtase câteva minute pentru a lua alte ingrediente. Tomitza, care până atunci părea complet adormit, a deschis discret un ochi. Aroma conservei l-a făcut să se ridice… aproape.
Încet, fără să fie observat, Tomitza s-a strecurat pe lângă masă și, cu o precizie demnă de un ninja felin, a început să împingă conserva spre marginea mesei. Însă, la fel ca în toate ghidușiile sale, s-a oprit la timp, dând impresia că nu ar fi avut nicio intenție să o facă să cadă.
Când mama lui Nicholas s-a întors, a văzut conserva aproape pe punctul de a cădea de pe masă. Și-a ridicat privirea spre Tomitza, care deja era întins pe spate cu picioarele în sus, arătând total nevinovat.
„Tomitza, doar tu ai fi putut să faci asta!” spuse ea zâmbind, în timp ce muta conserva la loc în siguranță.
Tomitza nu mișca niciun mușchi. Părea complet relaxat, iar dacă ar fi putut vorbi, probabil ar fi spus: „Eu? Niciodată. Poate conservele au voința lor proprie…”
Aventura cu ghivecele de flori
Un alt episod amuzant s-a întâmplat într-o zi însorită, când Nicholas și părinții săi îngrijeau plantele din grădină. Tomitza, bineînțeles, stătea tolănit pe o pătură la umbra unui copac, părând complet neinteresat de agitația din jurul lui.
Totuși, ceva l-a stârnit pe motan când a observat cum Nicholas așeza cu grijă niște ghivece de flori pe marginea ferestrei de la bucătărie. După ce toată lumea a intrat în casă, Tomitza a decis că era momentul să se „distreze” puțin.
Încet și cu o precizie de pisică experimentată, s-a cățărat pe pervaz și a început să împingă un ghiveci cu laba, doar cât să-l miște puțin. Nu intenționa să-l dărâme, ci doar să-l plaseze într-o poziție mai „interesantă”.
A doua zi, când Nicholas a ieșit afară, a observat că toate ghivecele erau mutate din loc. Unele erau așezate la marginea pervazului, altele pe trepte, iar unul era chiar pe jos, dar neîntors. „Ce minune s-o fi întâmplat aici?” s-a întrebat Nicholas amuzat.
Între timp, Tomitza se întinsese deja pe spate în locul lui preferat, cu acea privire inocentă care l-a salvat de multe ori de la bănuieli.
„Tomitza, chiar ești pus pe șotii!” spuse Nicholas râzând, în timp ce punea la loc ghivecele.
Ghidușia din camera de zi: Lupta cu pernele
Deși Tomitza nu era genul de pisică energică, uneori avea un chef nebun de distracție. Într-o după-amiază, când toată casa era liniștită și Nicholas se odihnea în camera lui, Tomitza s-a gândit că e timpul să se joace puțin cu… pernele de pe canapea.
Cu pași mărunți și fără să facă zgomot, Tomitza s-a apropiat de canapea și a început să răstoarne pernele una câte una, ca și cum ar fi fost niște obstacole în calea lui. Părea că desfășoară o misiune secretă, iar canapeaua era terenul său de joacă.
În curând, pernele erau împrăștiate pe podea, iar Tomitza se întinsese triumfător deasupra uneia dintre ele, cu picioarele din nou în sus, ca și cum ar fi învins un inamic invizibil.
Când Nicholas a intrat în cameră și a văzut haosul, a început să râdă. „Tomitza, ai avut o luptă grea cu pernele, nu-i așa?”
Bineînțeles, motanul își păstră postura relaxată și „nevinovată”, lăsându-l pe Nicholas să curețe „dezastrul” pe care tocmai îl provocase.
Vizita vecinilor și ghidușiile lui Tomitza
Într-o după-amiază de vară, familia lui Nicholas a primit vizita unor prieteni din cartier, care veniseră însoțiți de o pisică tânără și jucăușă, pe nume Fluffy. Spre deosebire de Tomitza, Fluffy era extrem de energică și curioasă. De îndată ce a intrat în casă, a început să exploreze fiecare colț al încăperilor, dând dovadă de o energie pe care Tomitza nici nu visa să o aibă.
Tomitza, stând liniștit pe spate, o urmărea cu coada ochiului pe Fluffy. Părea complet dezinteresat, dar în realitate, planifica o mică „răzbunare”.
